De-ale Lumilor… Îmbăsmeli și Ziceri

159.

Ne-am făcut de basm modern…

Amândoi am fost în inima Balaurului,

Drama este că, îndrăgostit de mine,

El nu mi-a mai dat drumul,

m-a legat cu odgoane de catifea,

m-a confundat cu o corabie care merge singură…

Comic este că tu ai sfărâmat-o…

Când am ieșit la suprafață dintre fărâmele ei –

Eu, poleită cu puterile Fiarei,

Tu, iluminat cu laurii Învingătorului –

Nimeni nu a sărbătorit nimic,

Nimeni nu a văzut nimic,

nu a înțeles ceva,

Dar s-a pierdut basmul.

Acum ne caută o altă Fiară –

Universul e plin…

Așa încât nu  mai putem da bir cu fugiții,

Biruindu-ne unul pe celălalt…

Ce-ar fi să acceptăm asta?!

160.

Doamne, ce ți-e și cu Minunea asta,

Pe care ai creat-o într-un moment de răgaz

Făcându-te că uiți de tine!…

Mira-m-aș, Doamne, de felul în care te întâmpli,

în care te petreci și te rescrii…

Îndoindu-mă de mai multe ori pe clipă

Te retrăiesc și te reconcep

În lăcașul inimii ce-și întoarce singură cheia

Sunt doar Uimirea perpetuă

care se uită înmiresmată de dor

și o ia de la capăt…

161.

Ah, basmele moderne care și-au pierdut sfârșitul

În timp ce se scriau singure,

Basmele curgătoare spre niciunde,

Spre nicăieri, spre oriunde…

Cum se joacă Acela ce-o fi

De-a v-ați ascunselea, de-a baba oarba!…

Cu toate acestea,

fiecare urs învață să păcălească o vulpe,

jinduind la prelunga ei coadă,

amintindu-și de înghețul primordial.

Fiecare mit se remitizează

Pentru o altfel de galaxie

Cu povești pe măsură,

Plictisindu-se una de cealaltă,

Învață să se rescrie

Dar culmea plictisului este

Că, de fiecare dată,

uită cum au făcut-o și de ce…

Fără sfârșit, fără început,

par mereu altele.

162.

Găsești că iluzia e o delicatesă de sezon?

Ei bine, acceptă:

„năravul din fire nu are lecuire!”,

se  zice încă prin cotloanele înverzite

ale acestei Lumi, câte au mai rămas…

Așa povestesc urzicile și crinii zilnic –

lucrează în trei schimburi la repovestit Adevărul

și tot de pomană…

Și cum ultima invenție se vinde cel mai bine,

Firea nărăvită se lecuiește de una singură…

Se zice că numai Îngerii știu

cât de simplu e să te vindeci,

dar, din păcate, în ultima vreme,

tot mai mulți au fost trecuți în șomaj

și sunt preocupați de „ajutoare”…

163.

Iar m-am făcut de basm…

Se spune că umblu nopțile desculță prin astral

(ce-o mai fi și ăsta?…)

și intru cu nerușinare în visele oamenilor,

cerându-le rouă în folosul comunității

și al vecinilor de poveste,

înflorindu-le sori în Inimă,

se zice că mă joc de-a Frica,

de-a Curajul năzăririi de sine,

de parcă m-aș juca la ruleta timpului

pe mine însămi…

Se zice că mă pierd și mă recâștig zilnic,

(și cum mama naibii fac, de-mi iese chestia asta?…)

Ehh, Zicerile se rezic, se dezic,

Insațiabile rostiri ale Tăcerii din colțul Ochiului

care nu se mai suportă în propria Fericire…

Pe ele se construiesc Lumile…

Uneori strâmb.

164.

Salut, îmbăsmitul meu Prieten!

Ei, ce zici, mai dăm o tură

și prin Lumea scăpată de sub control,

în spatele oglinzii?

Mmm…E de ajuns, e de ajuns,

Acum nu simt nevoia.

Oprește-te! Atent!… Foarte atent…

Te simți?

165.

În cazul ăsta, să ne-ntoarcem în cotidian,

La  de-ale lumilor, la Bârfa cosmică

(descoperită pe-o planetă obscură

roasă de invidia propriilor locuitori.

Din păcate, s-a propagat ca o boală universală…)

Se zice că „marele Soare al sorilor galactici

s-a-ndrăgostit de o steluță prăpădită

din Universul vecin,…

Da, tocmai de Acolo-Aici,

de-aceea este bolând,

s-a umplut de pete,

explodează zilnic…

de dor,  face harcea-parcea

cu ghețarii planetelor –

i-a dat la topit.

Încinge atmosferele tuturor,

în special a celei care a inventat dorul

(o aprinde de mai multe ori pe rotație și o pârjolește

Impecabil…

Deja acolo s-au scris câteva scenarii apocaliptice

ceea ce a schimbat brusc aspectul bolilor localnicilor…

și cursul lucrurilor…)”.

Se mai șoptește prin găurile de vierme

Că „de dorul iubitei, Soarele își năucește nevasta

cu tot felul de practici noi,

cum ar fi ruperile de nori, cataclismele,

uragane și tornade bine înșurubate,

seisme prelungi cu tsunamice trene…”.

Ce mai, o vrea ca Nouă!…

Pare să fie „din ce în ce mai depășită de vremuri

și de nivelul cunoașterii…

 

Ou sont les neiges dʹantant?…

Unde potopul?”

Cât despre Copiii ei, „scăpați cu totul de sub control,

cu rele practici,

amatori de bombe, de incendii,

împătimiți de războaie, de violuri, de crime,

nărăviți la jocul de-a demonii,

de-a ucisul  și de-a sinucisul”,

ce mai poți zice?!…

„Nu vezi că te-au făcut praf și pe tine?

Ce educație le dai, halal mamă!?

Păi nu așa ne-a fost înțelegerea când te-am luat de soție!”

îi bubuie zilnic drept în Inimă,

arzându-i două-trei secete peste obraz

„că le merită, nu-i așa?…”

 

Apoi trece la văicăreli de ți se rupe sufletul:

„…mi-ai promis ape curate, păduri, flori,

ființe miraculoase în pace, vise frumoase…

Ai fost Paradis… privește în ce hal ai ajuns

și doar te-am iluminat și încălzit

în toate felurile,

ce ai făcut din mine, Femeie?…”

Ea plânge și tace.

I se aude zilnic Tăcerea

până în Universul vecin,

până în cel pe cale să se nască.

Surprinsă, steluța  de dincolo

A decis să dispară.

La ce bun ?…

„Și dacă istoria se repetă??…”

166.

Cearta conjugală continuă…

Terra îl acuză de infidelitate,

Soarele o acuză de gelozie,

de pierderea minților, de risipă,

de incompetență în creație,

nemaivorbind de cea domestică,

de menopauză precoce,

de ignoranță, de limitare…

Mda. Se zice că Soarele a fost îndrăgostit

de mai multe ori, și că e în firea lui

să-și lungească razele

și prin alte lumi,

să nu-și mai încapă în sine de dragoste…

„asta e… dacă ai, dai…” suspină Cometele, invidioase,

la coadă, la împărțitul darurilor…

„Nouă nu ni se-ntâmplă niciodată asta,

Noi trecem prin toate lumile,

Fidele nouă înșine…”

„Bârfele sugerează că praful stelar ar fi

Singurul vinovat

De toate perturbările astea…”

A consemnat pentru voi

          Apa.